Portretul lui Dorian Gray

„Scopul artei este de a dezvălui arta și de a-l ascunde pe artist.”

Unicul roman scris de Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray, aduce în fața cititorilor destinul tragic al unui tânăr curios, credul și admirator al frumosului. Dezumanizarea are loc uneori în spatele măștii unei perfecțiuni, în taină, iar elementul declanșator poate fi însuși discursul. Frica lui Dorian de a-și privi propriul portret, precum și dorința de a-l distruge se concretizează în final prin moarte.

Într-o scrisoare din anul 1894, Wilde declară „Basil Hallward este ceea ce eu cred că sunt. Lord Henry ceea ce mă crede lumea: Dorian ceea ce mi-ar plăcea să fiu - în alte vremuri, poate.” Acest citat este emblematic în vederea înțelegerii romanului și a personalității lui Oscar Wilde. O proiecție a unei identități fragmentate, ni se prezintă un autoportret alcătuit printr-un discurs provocator și totodată meticulos realizat.

Cu o conștiință a imaginii pe care o lasă în societate, Wilde mizează pe complexitatea propriei identități, sugerând totodată un conflict interior între ceea ce este, ceea ce ar putea fi și ceea ce pare a fi. Constrâns de limitările societății victoriene, acesta nu cunoaște o libertate completă a sinelui. Dorința, element esențial în scrierile sale (precum și în citatul mai sus amintit), deschide o ușă spre descoperirea firii cuprinzătoare a unui artist. După cum este scris în prefața romanului:

„Arta este în același timp suprafață și simbol. Cei care merg dincolo de suprafață riscă pe propria răspundere. Cei care descifrează simbolul riscă pe propria răspundere.”

Identificându-se pe el însuși cu imaginea lui Basil, cea a artistului, Wilde oferă romanul Portretul lui Dorian Gray drept un manifest al mișcării Artă pentru Artă („Art pour L’Art”), mișcare ce ia naștere în Franța în secolul al XIX-lea. În acest registru, Wilde transmite prin prefața romanului ideea că „Scopul artei este de a dezvălui arta și de a-l ascunde pe artist”. În scopul acesta, Dorian își ascunde simbolic prin tablou pornirile distructive. Henry, reprezentând astfel imaginea percepută de societate, întruchipează un spirit cinic care influențează viața lui Dorian prin puterea cuvântului. Wilde se distanțează totuși de identificarea cu acesta, totodată recunoscându-l ca persona socială, o mască a propriei identități.

Dorian, pe de altă parte, rămâne o fantezie imposibil de realizat în epoca victoriană contemporană lui Wilde, o fantezie a eliberării de normele morale ale societății, dar care se dovedește a fi în final distructivă atât pentru însuși protagonistul cât și pentru cei apropiați lui. Este important de menționat faptul că victorianismul celebrează vârsta matură, bătrânețea fiind asociată cu imaginea reginei Victoria, cu virtutea, cu moralitatea. Oscar Wilde, încadrându-se în finalul epocii victoriene, surprinde prin figura lui Dorian un contrast cu viziunea contemporaneității sale. Imaginea reginei Victoria înfățișând o femeie în vârstă, simbol al stabilității și al valorilor morale, al înțelepciunii și grijii pentru viață, este astfel răsturnată în chipul juvenil al lui Dorian Gray. Expunerea lui Wilde este astfel în contradicție cu viziunea generală a epocii sale, fapt ce a contribuit la atacurile aduse asupra romanului.

Destinul lui Basil, asemenea celui aparținând lui Wilde, este de a deveni un artist rănit. Unul care ajunge să îi fie martor propriei muze, cândva simbol al tinereții și frumuseții, devenind o expresie hidoasă a păcatului și a ostilității. Aflat sub influența Lordului Henry, condus de dorința de a practica un nou hedonism fără limite, Dorian urmează să ajungă de nerecunoscut din punct de vedere fizic și moral. Figura tinerească și trăsăturile ispititoare îi inspiră pe ambii bărbați. În consecință, muza lui Basil devine simbolul lui Henry pentru credințele lui filosofice. Gray farmecă cu ușurință cele două personaje, însă impactul întâlnirii lor își lasă puternic amprenta și asupra lui.

Insistând asupra diferențelor dintre aparență și esență, se fac vizibile deficiențele vieții private, deficiențe ale intimității care, puse sub filtrul superficialității expuse în societatea conservatoare, creează un soi de ridicol. Expuse de către lordul Henry, aceste observații îi provoacă imaginația tânărului Dorian, însă nu au un efect constructiv, ci dimpotrivă, rezultă în distrugerea sa.

Pe de altă parte, dintr-o perspectivă jungiană, se poate afirma faptul că portretul reprezintă umbra neintegrată a lui Dorian Gray. Alegând să trăiască viața pentru plăcerile trupești, renunțând la inocența ce îl caracteriza la începutul romanului, o parte întunecată și ascunsă a lui Dorian devine vizibilă pe pânza pictată de Basil. Deși conștient de propria-i decadență, privind imaginea desfigurată a tabloului, acesta nu face nimic pentru a-și opri dezumanizarea. Acest refuz de a acționa pentru salvarea sinelui semnifică și un refuz de a-și integra propria umbră.

Un roman cu un final specific stilului gotic, Portretul lui Dorian Gray ne pune față în față cu pericolul pe care ni-l aduc ideile pe care alegem să le credem și potrivit cărora acționăm. Dorian a refuzat să permită timpului, vieții, să lase urme. A trăit o viață aparent veșnică într-o manieră care mai degrabă ar fi transmis că nimic nu va avea urmări. Totuși, consecințele faptelor lui au fost grave. Iar aici nu amintesc doar deznodământul, ci și calitatea vieții pe care a ales să o ducă. Dorința de conservare a dus, în cazul său, la stagnare morală. Iar stagnarea a dus la degradare, iar în cele din urmă, la distrugere.